Kategorie
11. Březen 2008
Dedicaţie
Lui Leon Werth
Îmi cer scuze copiilor că dedic această carte unui om mare. Am o scuză
serioasă: acest om mare este cel mai bun prieten din lume pe care îl am.
Mai am o scuză: această persoană poate înţelege orice, chiar şi cărţile
pentru copii. Am şi o a treia scuză: acest om mare locuieşte în Franţa,
unde suferă de foame şi frig. El are nevoie să fie consolat. Dacă toate
aceste scuze nu sunt de ajuns, aş vrea să fac dedicaţia copilului care a
fost odinioară cel care este omul mare de acum. Toţi oamenii mari au fost
mai întîi copii. (Dar puţini dintre ei îşi mai amintesc). Corectez deci
dedicaţia mea:
Lui Leon Werth, băieţelul de odinioară
Pe cînd aveam şase ani am văzut odată o imagine nemaipomenită, într-o
carte despre pădurile virgine şi care se numea “Întîmplări trăite”.
Imaginea reprezenta un şarpe boa care înghiţea o fiară. Iată copia
desenului:
În carte se spunea: “Şerpii boa îşi înghit prada întreagă, fără să
o mestece. Apoi nu se mai pot mişca şi dorm timp de şase luni cît durează
digestia.”
M-am gîndit mult atunci la aventurile junglei şi, la rîndul meu, am reuşit,
cu un creion colorat, să fac primul meu desen, care arăta cam aşa:
Am arătat capodopera mea oamenilor mari şi i-am întrebat dacă desenul meu
îi înfricoşa.
Ei mi-au răspuns: “De ce te-ar înfricoşa o pălărie?”
Desenul meu nu reprezenta o pălărie. El
reprezenta un şarpe boa care digeră un elefant. Am desenat atunci
interiorul şarpelui boa, aşa încît oamenii mari să poată înţelege. Ei
au nevoie totdeauna de explicaţii. Desenul meu
numărul doi era cam aşa:
Oamenii mari m-au sfătuit să las la o parte desenele cu şerpi boa închişi sau
deschişi şi să mă ocup mai degrabă de geografie, istorie, aritmetică
şi gramatică. În felul acesta am abandonat, la vîrsta de şase ani, o
carieră nemaipomenită în pictură. Fusesem descurajat de insuccesul
primelor mele două desene. Oamenii mari nu înţeleg niciodată nimic singuri
şi este obositor pentru copii să le tot explice.
A trebuit deci să îmi aleg o altă meserie şi am învăţat să pilotez
avioanele. Am zburat cam prin toată lumea. Iar geografia, e adevărat, mi-a
fost de mare folos. Ştiam să recunosc şi să deosebesc, de la prima
vedere, China de Arizona. O astfel de abilitate e folositoare dacă te rătăceşti noaptea.
Cînd întîlneam pe cineva care îmi
părea ceva mai lucid, îi arătam desenul meu numărul unu; făceam un experiment, vrînd să
ştiu dacă într-adevăr înţelegea
lucrurile. Dar întotdeauna omul mare îmi răspundea:
“E o pălărie”. Atunci nu îi mai vorbeam nici de şerpi boa, nici de păduri virgine, nici de
stele. Mă puneam la mintea lui. Îi vorbeam de bridge, de golf, de politică
şi de modă. Iar omul mare era foarte mulţumit pentru că făcuse cunoştinţă
cu cineva atît de interesant.
Am
trăit astfel singur, fără nimeni cu care să vorbesc cu adevărat, pînă
ce am avut o pană în deşertul Sahara, acum şase ani. Ceva se stricase la
motorul meu. Şi cum nu aveam cu mine nici mecanic, nici pasageri, mă pregăteam
să încerc să fac de unul singur o reparaţie dificilă. Pentru mine era o chestiune de viaţă sau de moarte. Apă de băut abia
de-aveam pentru opt zile.
Am adormit deci în prima seară, pe nisip, la mii de
kilometri de orice pămînt locuit. Eram mai izolat decît un naufragiat pe o scîndură
în mijlocul oceanului. Vă
imaginaţi atunci ce surpriză am avut cînd, în zorii zilei, m-a trezit o
voce simpatică. Auzii:
-Te rog … desenează-mi o oaie!
-Poftim ???
-Desenează-mi o oaie…
Am
sărit în picioare ca lovit de trăsnet. M-am frecat bine la ochi. Am
privit bine şi am văzut un omuleţ extraordinar care mă privea cu foarte
multă seriozitate. Iată cel mai bun portret pe care am reuşit să i-l fac
mai tîrziu. Dar desenul meu este, desigur, cu mult mai puţin fermecător
decît modelul. Dar
nu e vina mea. Fusesem descurajat în cariera mea de pictor de către
oamenii mari, la vîrsta de şase ani, şi nu învăţasem să mai desenez
nimic altceva afară de şerpi boa închişi şi deschişi.
Am privit această apariţie cu ochii mari de mirare. Nu uitaţi
că mă găseam la mii de kilometri de orice regiune locuită. Or micuţul
meu nu îmi părea nici rătăcit, nici mort de oboseală ori de foame, nici
mort de sete, nici mort de frică. Nimic în înfăţişarea sa nu sugera un
copil pierdut în mijlocul deşertului, la mii de kilometri de orice regiune
locuită. Cînd am reuşit
în sfîrşit să vorbesc, i-am spus:
-Dar ce faci tu aici?
Şi el îmi repetă atunci, cu voce blîndă, ca pe un lucru foarte serios:
-Te rog… desenează-mi un miel...
Cînd misterul este prea impresionant, te laşi copleşit şi faci ceea ce ţi se
spune. Pe
cît de absurd îmi părea, la mii de kilometri depărtare de orice ţinut
locuit şi în pericol de moarte, mi-am scos din buzunar o foaie de hîrtie
şi un pix. Dar mi-am amintit atunci că studiasem
mai ales geografia, istoria, aritmetica şi gramatica şi îi spusei omuleţului
- cu un pic de amărăciune - că nu ştiam să desenez. El îmi răspunse:
-Nu-i nimic. Desenează-mi o oaie.
Cum
nu desenasem niciodată o oaie, am refăcut unul din cele două desene pe
care le ştiam. Cel cu şarpele boa inchis. Am fost stupefiat să-l aud pe omuleţ
răspunzîndu-mi:
-Nu! Nu! Nu vreau un
elefant într-un boa. Un şarpe boa este foarte
periculos, iar un elefant este prea mare şi încurcă. La
mine este foarte puţin loc. Am nevoie de o oaie. Desenează-mi o oaie.
Atunci am desenat:
El privi atent, apoi spuse:
- Nu! Asta este deja foarte bolnavă. Fă alta.
Am desenat din nou:
Prietenul meu surîse cu amabilitate:
-Vezi bine… asta nu e oaie, e un berbec. Are coarne...
Am refăcut încă o dată desenul meu:
- Asta e prea bătrînă. Eu vreau o oaie care să trăiască mult timp.
Atunci, fără să mai am prea multă răbdare, pentru că mă grăbeam să încep
demontarea motorului meu, am schiţat desenul de mai jos şi am spus, puţin
nervos:
-Asta e cuşca, iar oaia pe care o vrei tu este înăuntru.
Am fost foarte surprins cînd am văzut
luminîndu-se faţa omuleţului care mă judecase pînă atunci:
-E exact ce vroiam! Crezi că îi trebuie multă iarbă acestei oi?
-De ce?
-Pentru că la mine e mic de tot…
-Va fi de ajuns, sigur. Ţi-am dat o oaie mică.
Îşi aplecă spre desen capul şi zise:
-Nu chiar aşa mică… Uite! A adormit…
Şi astfel am făcut cunoştinţă cu micul prinţ.
Îmi trebui mult timp ca să înţeleg de unde venea. Micul prinţ îmi punea multe întrebări, dar nu părea niciodată să le
înţeleagă pe ale mele. Totul mi s-a lămurit mai
degrabă prin cuvintele rostite de el întîmplator. Bunăoară, cînd a zărit
pentru prima oară avionul meu (nu îl voi desena aici, e un desen mult prea
complicat pentru mine), m-a întrebat:
-Ce este lucrul ăla?
-Nu e un simplu lucru. Zboară. E un avion. E avionul meu.
Şi eram mîndru că îi spusesem că eu zburam. Atunci strigă:
-Cum? Ai căzut din cer!?
-Da, am spus eu cu falsă modestie.
-Aha! E comic...
Şi micul prinţ avu o adevărată izbucnire de rîs care mă irită mult.
Eu vreau să mi se ia în serios lucrurile nefericite care mi se întîmplă.
Apoi adăugă:
-Deci şi tu vii din cer! De pe ce planetă eşti tu?
Am întrevăzut din întrebarea lui, ca într-o sclipire, ceva din misterul prezenţei
lui şi l-am întrebat deodată:
-Deci tu vii de pe altă planetă?
Dar el nu îmi răspunse. Dădu
încet din cap privindu-mi avionul:
-E adevărat că tu nu poţi veni de prea departe, de acolo de sus…
Şi se cufundă într-o stare de reverie care dură mult timp. Apoi, scoţînd
oaia mea din buzunar, o contemplă ca pe o comoară, îndelung.
Vă imaginaţi cît de intrigat am putut fi de această semiconfidenţă a sa
despre “celelalte planete”. Mă străduii deci să aflu ceva mai mult:
-De unde vii tu, omuleţul meu drag? Unde
este “la tine”? Unde vrei să duci oaia mea?
Îmi răspunse după o linişte gînditoare:
-Ce e bun cu cuşca pe care mi-ai dat-o e că poate servi drept adăpost
oii noaptea.
-Bineînţeles. Şi dacă eşti drăguţ, îţi voi mai da şi o coardă
să o prinzi ziua. Şi un ţăruş de care să o legi.
Propunerea păru să îl surprindă foarte tare pe micul prinţ:
-Să o leg? Ce idee caraghioasă!
-Dar dacă nu o legi, va pleca încotro va vedea cu ochii şi se va pierde…
Şi prietenul meu avu aici o nouă izbucnire de rîs:
-Dar unde vrei să meargă?
-Nu conteaza unde. Drept înainte...
Atunci micul prinţ remarcă foarte serios:
-Nu-i nimic, e atît de mic la mine!
Şi cu un pic de melancolie, poate, adăugă:
-Drept înainte nu poate ajunge prea departe...
Aflasem astfel un al doilea lucru foarte important: că planeta sa era de-abia cu puţin
mai mare decît o casă!
Asta nu mă putea uimi prea tare. Ştiam prea bine că în afară de marile
planete ca Pamîntul, Jupiter, Marte, Venus, cărora li se dăduseră nume,
există sute de alte planete care sunt uneori atît de mici că e o mare
problemă să le vezi cu telescopul. Cînd un astronom descoperă o astfel
de planetă, îi dă un nume care nu înseamnă prea mult. Îi spune bunăoară:
“asteroidul 3251”.
Am motive serioase să cred că planeta de pe care venea micul prinţ este
asteroidul B 612.
Acest asteroid nu a fost văzut decît in 1909, cu telescopul, de către un
astronom turc.
El a făcut atunci o mare demonstraţie a descoperirii sale la un Congres
Internaţional de Astronomie.
Dar nimeni nu l-a crezut din cauza costumului său. Aşa sunt oamenii mari.
Din fericire pentru reputaţia asteroidului B 612, un dictator turc impuse
poporului său, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, să se îmbrace în
stilul european. Astronomul refăcu demonstraţia sa în 1920, îmbrăcat
europeneşte, foarte elegant. Şi de data aceasta toată lumea fu de acord
cu el.
Dacă v-am povestit aceste detalii despre asteroidul B 612 şi dacă v-am spus numărul
lui, am făcut-o pentru oamenii mari. Oamenilor mari le plac numerele. Cînd
le vorbiţi de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu
adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: “Cum sună vocea lui? Ce
jocuri îi plac? Colecţionează fluturi?” Ei vă întreabă: “Cîţi ani
are? Cîţi fraţi are? Cît cîntăreşte? Cît cîştigă tatăl său?”
Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut. Dacă le spuneţi oamenilor
mari: “Am văzut o casă frumoasă din cărămidă roşie, cu muşcate la
ferestre şi cu porumbei pe acoperiş…”, ei nu vor reuşi să îşi
imagineze acea casă. Trebuie să le spui: “Am văzut o casă de o sută de mii de franci”. Atunci
vor sări in sus: “Ce drăguţă!”
Tot aşa, dacă le veţi spune: “Dovada că micul prinţ a existat este că el
era fermecător şi că el vroia o oaie. Cînd vrei o oaie, asta e o dovadă
că exişti.”, vor ridica din umeri, luîndu-vă drept copii! Dar dacă le
spuneţi: “Planeta de unde venea este asteroidul B 612”, atunci vor fi
convinşi şi vă vor lăsa în pace cu întrebările lor. Aşa sunt ei. Nu
trebuie să le-o luaţi în nume de rău. Copiii trebuie să fie totdeauna
indulgenţi cu oamenii mari.
Dar, desigur, nouă, celor care înţelegem viaţa, puţin ne pasă de cifre!
Mi-ar fi plăcut să încep povestirea asta ca într-un basm cu zîne. Mi-ar
fi plăcut să o încep aşa:
“A
fost odată un mic prinţ care locuia pe o planetă cu puţin mai mare decît
el şi care avea nevoie de un prieten…” Pentru cei ce înţeleg viaţa,
ar fi sunat mult mai firesc.
Căci vreau să se ştie că nu mi-ar plăcea să-mi fie citită
cartea într-un mod uşuratic. Sufăr
cînd povestesc amintirile acestea. Sunt deja şase ani de cînd micul prinţ
a plecat cu oaia lui. Dacă
îl descriu aici, este ca să nu îl uităm. E trist să uiţi un prieten. Nu
toată lumea a avut un prieten.
Aş putea deveni ca oamenii mari care nu se mai interesează decît de
numere. Tocmai pentru a împiedica asta, am cumpărat culori şi creioane
colorate. E greu să te apuci din nou de desen, la vîrsta mea, dupa ce nu
ai desenat nimic altceva decît un şarpe boa închis şi unul deschis, la vîrsta
de şase ani! Voi încerca, desigur, să fac portrete pe cît mai autentice.
Dar nu reuşesc mereu. Un
desen e bun, altul mai puţin. Mă mai înşel un pic asupra înălţimii.
Aici micul prinţ e prea înalt. Dincolo e prea scund. Mai ezit şi cînd e
vorba de culoarea hainelor sale. Mă străduiesc şi eu cum pot. Mă mai înşel
şi asupra altor detalii, mai importante. Dar
asta este, va trebui să mă iertaţi. Prietenul meu nu îmi dădea niciodată
explicaţii. El mă credea probabil la fel ca el.
Dar eu, din nefericire, nu ştiu să văd oile aflate în cuşcă. Poate
sunt un pic precum oamenii mari. Cred că am îmbătrînit.
În fiecare zi mai aflam cîte ceva despre
planetă, despre plecare, despre călătorie. Totul venea încetul cu încetul,
din vorbă în vorbă. În felul ăsta am aflat, în a treia zi, despre
drama baobabilor.
Şi de data aceasta am aflat tot datorită
oii, căci brusc, micul prinţ, cuprins de o serioasă îndoială, mă întrebă:
E foarte adevărat, nu-i aşa, ca oile mănîncă arbuştii?
Da. E adevărat.
Ah! Sunt mulţumit.
Eu nu am înţeles de ce era aşa important ca
oile sa mănînce arbuştii. Dar micul prinţ adăugă:
Prin urmare ele mănîncă şi baobabii?
I-am atras atenţia micului prinţ că baobabii nu sunt arbuşti, ci
copaci mari cît o biserică şi chiar dacă ar fi adus cu sine o armată de
elefanţi, tot nu reuşea să vină de hac nici măcar unui singur baobab.
Ideea armatei de elefanţi îl făcu pe micul prinţ să rîdă:
Ar trebui puşi unii peste alţii…
Dar el remarcă isteţ:
Baobabii, înainte de a creşte, încep prin a fi mici.
Exact! Dar de ce vrei tu ca oile tale să mănînce
arbuştii de baobab?
El îmi răspunse: „Ei, cum de ce ?” ca şi cum era vorba aici de un lucru evident. A
trebuit ca inteligenţa mea să facă un mare efort pentru a înţelege
singur despre ce era vorba.
De bună seamă, pe planeta micului prinţ, se
aflau, ca pe toate planetele, plante folositoare şi plante dăunătoare.
Prin urmare, seminţe bune, ale plantelor folositoare, şi seminţe rele,
ale plantelor dăunătoare. Dar seminţele sunt invizibile. Ele dorm în tăcerea
pămîntului, pînă ce acesta trezeşte prin magia sa pe una dintre ele.
Atunci aceasta se întinde şi îşi împinge mai întîi timid către soare
o tulpiniţă subţire şi plăpîndă; dacă este o ridiche ori un
trandafir, poate fi lăsată să crească după cum doreşte. Dacă e vorba
însă de o plantă dăunătoare, aceasta trebuie smulsă imediat ce a fost
recunoscută. Ori erau seminţe teribile pe planeta micului prinţ…erau
seminţele de baobab. Solul planetei era infestat cu ele. Iar un baobab care
a fost lăsat să crească prea mult nu mai poate fi îndepărtat. El este o
pacoste pentru toată planeta. O perforează cu rădăcinile sale. Iar dacă
planeta este prea mică şi baobabii prea numeroşi, în cele din urmă
planeta explodează.
„Este o chestiune de disciplină, îmi
spunea mai tîrziu micul prinţ. Cînd îmi terminam toaleta de dimineaţă,
trebuia sa fac cu foarte mare grijă toaleta planetei. Trebuia să îmi
impun în mod regulat să smulg baobabii imediat ce se puteau deosebi de
arbuştii de trandafir, cu care se aseamănă mult cînd sunt foarte mici.
Este o muncă foarte plictisitoare dar foarte uşoară.”
Şi într-o zi mă sfătui să mă străduiesc
să fac un desen frumos, să le intre bine în cap copiilor de pe pămînt. “Dacă ei călătoresc într-o zi, îmi spuse el, s-ar putea să le fie de
folos. Uneori poţi lăsa ceva ce ai de făcut pe mai tîrziu fără să se întîmple
nimic. Dar cînd este vorba de baobabi, asta e întotdeauna o catastrofă. Am
cunoscut o planetă locuită de un leneş. Neglijase trei arbuşti…”
Şi, după indicaţiile micului prinţ, am
desenat acea planetă. Nu îmi place deloc să iau tonul unui moralist. Dar
pericolul baobabilor e atît de puţin cunoscut şi riscurile celui care
s-ar rătăci pe un asteroid sunt atît de considerabile încît, pentru o
singură dată, renunţ la rezervele mele şi atrag atenţia: „Copii! Aveţi
grijă cu baobabii!”O fac pentru a-mi avertiza prietenii de pericolul de lîngă
ei, dar de care nu ştiu, aşa cum nu am ştiut nici eu, cel care m-am străduit
atît să fac desenul acesta. Dar efortul a meritat. Vă veţi intreba
poate: de ce nu mai există în cartea aceasta şi alte desene la fel de
impunătoare ca cel cu baobabii? Răspunsul este foarte simplu: am încercat,
dar nu am mai reuşit. Cînd am desenat baobabii am fost animat de
sentimentul urgenţei.
Ah, micule prinţ, am înţeles astfel puţin
cîte puţin viaţa ta melancolică. Mult timp tu nu avuseseşi ca distracţie
decît farmecul apusurilor de soare. Am aflat acest nou detaliu în a patra
zi, dimineaţa, cînd tu mi-ai spus:
Îmi plac mult apusurile de soare. Hai să vedem un apus de soare…
Dar trebuie să aşteptăm…
Ce să aşteptăm?
Să aşteptăm ca soarele să apună.
Tu ai avut mai întîi o înfăţişare foarte
surprinsă, apoi ai rîs de tine însuţi. Şi mi-ai spus:
Mă cred întotdeauna la mine!
Într-adevăr. Cînd este miezul zilei în
Statele Unite, în Franţa soarele apune, precum ştie toată lumea. Ar fi
suficient să se poată merge în Franţa pentru un minut pentru a asista la
un apus de soare. Din nefericire, Franţa este foarte departe. Dar pe mica
ta planetă era suficient să tragi scaunul cu cîţiva paşi. Şi tu puteai
vedea apusul de soare de fiecare dată cînd doreai…
Într-o zi, am văzut apusul de soare de patruzeci şi trei de ori!
Şi puţin mai tîrziu ai adăugat:
Ştii… cînd eşti aşa trist îţi place să te uiţi la apusurile de soare…
Deci tu erai chiar aşa de trist în ziua cu cele patruzeci şi trei de
apusuri de soare? Dar micul prinţ nu răspunse.
În a cincea zi, tot datorită oii, am aflat
încă un secret din viaţa micului prinţ. El mă întrebă brusc, fără
nici un preambul, ca şi cum se gîndise îndelung la asta:
O oaie, dacă mănîncă arbuştii, mănîncă şi florile?
O oaie mănîncă tot ce întîlneşte în cale.
Chiar şi florile care au spini?
Da. Chiar şi florile care au spini.
Atunci la ce servesc spinii?
Nu ştiam. Eram atunci foarte ocupat încercînd să deşurubez un şurub
strîns prea tare din motorul meu. Eram foarte îngrijorat, căci pana mea
începuse să mi se pară foarte gravă iar apa de băut care se epuiza mă
făcea să mă tem de ce era mai rău.
La ce folosesc spinii?
Micul prinţ nu renunţa niciodată la o întrebare,
odată ce o pusese. Eu eram nervos din cauza şurubului meu şi am răspuns
la întîmplare:
Spinii nu servesc la nimic, sunt pur şi simplu răutate din partea
florilor!
Oh!
Dar după un moment de
linişte el îmi spuse, cu un soi de răutate în voce:
Nu te cred! Florile sunt slabe. Ele sunt naive. Ele se apără
cum pot. Ele se cred teribile cu spinii lor…
N-am răspuns nimic. În
momentul acela îmi ziceam: „Dacă şurubul ăsta mai rezistă mult, o să
îl fac să sară dintr-o lovitură de ciocan”. Micul prinţ îmi deranjă din nou gîndurile:
Deci tu crezi că florile…
Nu! Nu! Eu nu cred nimic! am răspuns la întîmplare.
Eu mă ocup cu lucruri serioase aici!
El mă privi stupefiat:
Lucruri serioase!
El mă vedea cu ciocanul în mînă şi cu degetele
negre de ulei de motor, aplecat asupra unui obiect care lui îi părea
foarte urît.
Tu vorbeşti ca oamenii mari!
Asta mă făcu să mă simt un pic ruşinat. Iar el, nemilos, adăugă:
Tu confunzi totul… tu amesteci totul!
Era foarte iritat. Scutură în vînt pletele sale blonde:
Cunosc o planetă unde este un domn roşu la faţă. El nu a mirosit
niciodată o floare. El nu a privit niciodată o stea. Nu a iubit niciodată
pe nimeni. Nu a făcut nimic altceva decît adunări. Şi toată ziua repetă
ca tine: „Sunt un om serios! Sunt un om serios!” şi
asta îl face să pleznească de mîndrie. Dar asta nu e un om, asta e o ciupercă!
O ce?
O ciupercă!
Micul prinţ era de acum
palid de mînie.
De milioane de ani florile îşi cresc spinii lor. De milioane de ani
oile mănîncă totuşi florile. Nu este atunci foarte serios să încerci să
înţelegi de ce ele se străduiesc atît de tare să îşi crească spini
care nu le folosesc la nimic? Nu este important războiul oilor cu florile?
Nu este serios, mai important decît adunările domnului cel roşu? Şi dacă
eu ştiu o floare unică în lume, ce nu există în altă parte, decît pe
planeta mea, şi mai ştiu că o oiţă ar putea-o face să dispară dintr-o
singură mişcare, aşa, pur si simplu, într-o dimineaţă, fără să îşi
dea seama ce face, asta nu e important?
El roşi, apoi continuă:
Dacă cineva iubeşte o floare care nu există decît într-un singur
exemplar în milioane de stele, asta e de ajuns pentru ca el să fie fericit
cînd le priveşte. El îşi spune: „Floarea mea este acolo undeva...”
Dar dacă oaia mănîncă floarea, pentru el este ca şi cum, brusc, toate
stelele s-ar stinge! Şi tu crezi că asta nu e important!
Nu mai putu zice nimic.
Izbucni brusc în sughiţuri de plîns. Venise noaptea. Eu
îmi abandonasem sculele. Nu îmi mai păsa nici de ciocanul meu, nici de şurubul meu, nici de sete,
nici de moarte. Pe o planetă, a mea, pe pămînt, era un mic prinţ care trebuia
consolat! L-am luat în braţe şi l-am legănat. I-am spus: „Floarea pe
care o iubeşti tu nu e în pericol.... Îi voi desena o botniţă oii
tale... Voi desena o armură pentru floarea ta... Voi…” Nu ştiam ce să mai zic. Mă simţeam foarte neîndemînatic. Nu ştiam cum să ajung la inima lui, cum să îl
mîngîi... E atît de misterios tărîmul lacrimilor...
Am aflat destul de repede
o seamă de lucruri despre această floare. Pe planeta micului prinţ
fuseseră întotdeauna flori foarte simple, împodobite cu un singur rînd
de petale, aflate pretutindeni şi care nu deranjau pe nimeni. Ele
apăreau într-o dimineaţa în iarbă şi seara dispăreau. Dar aceea
germinase într-o bună zi dintr-un grăunte adus nu se ştie de unde, iar
micul prinţ supraveghease cu foarte mare atenţie acea tulpiniţă care nu
semăna cu celelalte. Putea să fie o nouă specie de baobab. Dar
arbustul încetă curînd să crească şi începu să pregătească o
floare. Micul prinţ văzu ceva ca un bumb mare şi simţi că ceva
miraculos avea să îşi facă apariţia; floarea însă, la adăpostul
bumbului verde, nu îşi mai termina pregătirile pentru a-şi etala frumuseţea.
Ea îşi alegea cu grijă culorile. Se îmbrăca încet, îşi potrivea una
cîte una petalele. Nu vroia să apară şifonată ca macul. Ea
nu vroia să apară decît în deplinătatea şi sclipirea frumuseţii sale.
Da! Era cochetă! Toaleta sa misterioasă dură multe zile. Dar într-o bună
dimineaţă, exact odată cu răsăritul soarelui, se arătă.
Şi tocmai ea, care muncise cu atîta precizie, zise căscînd:
Ah! De-abia mă scol… Pardon… Sunt încă răvăşită…
Atunci micul prinţ nu îşi putu stăpîni admiraţia:
Ce frumoasă eşti!
Nu-i aşa, răspunse cu delicateţe floarea…Şi sunt născută în acelaşi timp cu soarele…
Micul prinţ îşi dădu seama că nu era prea modestă, dar era atît de emoţionantă!
Cred că este ora micului dejun, adăugă ea îndată, dacă aţi avea
bunătatea să vă gîndiţi la mine…
Şi micul prinţ, luat un pic prin
surprindere, găsi o stropitoare cu apă proaspătă şi o servi pe floare.
Astfel îl chinuia ea pe micul prinţ cu
vanitatea sa un pic bolnăvicioasă. Într-o zi, bunăoară, vorbind
de cei patru spini ai săi, îi spuse micului prinţ:
Pot să vină chiar şi tigrii, cu ghearele lor!
Nu sunt tigri pe planeta mea, obiectă micul prinţ, şi apoi tigrii nu
mănîncă plante.
Eu nu sunt o plantă, răspunse cu delicateţe floarea.
Iartă-mă…
Nu mă tem deloc de tigri, dar am oroare de curenţii
de aer. Nu aveţi un paravan?
„Oroare de curenţi de aer... nu e chiar un noroc pentru planeta mea. Floarea asta e destul de complicată...”
Seara mă veţi pune sub un glob de sticlă. E foarte frig aici. E prost aşezat. Acolo de unde vin eu…
Dar aici se intrerupse. Ea venise ca sămînţă.
Nu putuse cunoaşte nimic din alte lumi. Umilită de a fi
spus o minciună atît de naivă, tuşi de două-trei ori, sperînd să îl
pună şi pe micul prinţ într-o situaţie penibilă:
Cum e cu paravanul ăla?...
Mergeam să îl caut, dar îmi vorbeai!
Atunci ea începu din nou să tuşească
pentru a-i provoca totuşi remuşcări micului prinţ.
Astfel, micul prinţ, în ciuda dragostei sale
pentru floare, se îndoi repede de ea. El luase în serios cuvinte fără
importanţă şi devenise foarte nefericit.
„Ar fi trebuit să nu o ascult, îmi mărturisi
el într-o zi, nu trebuie niciodată să asculţi florile. Trebuie să le
priveşti şi să le miroşi. A mea parfuma planeta, dar eu nu ştiam să mă
bucur de asta. Această istorie cu ghearele, care m-a deranjat atît, ar fi
trebuit să mă emoţioneze…”
Îmi mai mărturisi:
„Nu am ştiut să înţeleg nimic atunci! Ar
fi trebuit să o judec după fapte şi nu după cuvinte. Ea mă parfuma şi
mă bucura. Nu ar fi trebuit deloc să plec! Ar fi trebuit să ghicesc afecţiunea ei de
dincolo de vorbele ei mari, orgolioase. Florile sunt atît de contradictorii! Dar eram
prea tînăr ca să ştiu să iubesc.”
Cred că a profitat pentru evadarea lui de o
migraţie a păsărilor călătoare. În dimineaţa plecării aranjă totul
pe planetă. Îşi curăţă cu grijă vulcanii în activitate. El avea doi
vulcani în activitate. Erau foarte folositori dimineaţa pentru încălzitul
micului dejun. Mai avea şi un vulcan stins. Dar, cum spunea el: „Nu
se ştie niciodată!” Curăţă deci şi vulcanul stins. Dacă sunt bine curăţati,
activitatea vulcanilor este moderată, fără erupţii. Erupţiile vulcanice
sunt ca focurile de şemineu. Evident, pe pămîntul nostru suntem prea mici
pentru a ne curăţa vulcanii. Din cauza asta ne fac atîtea probleme.
De asemenea, micul prinţ
smulse, cu un pic de melancolie, ultimii lăstari de baobabi. Credea
că nu va mai trebui să vină niciodată. Iar toate aceste munci obişnuite
i-au părut, în dimineata aceea, extrem de plăcute. Şi cînd udă pentru
ultima oară floarea şi se pregăti să o pună la adăpost sub globul ei,
era cît pe-aci să plîngă.
Adio, îi spuse el florii.
Dar ea nu îi răspunse.
Adio, repetă el.
Floarea tuşi. Dar nu din cauza vreunei răceli.
Am fost prostuţă, îi spuse în cele din urmă. Îţi cer iertare. Să fii fericit.
El se miră de absenţa reproşurilor. Stătea cu globul în mînă, surprins. Nu înţelegea acest calm al florii.
Da, te iubesc, îi spuse floarea. Nu ai ştiut nimic despre asta, din
vina mea. Asta nu mai are nici o importanţă. Tu ai fost la fel de prostuţ
ca mine. Să fii fericit… Lasă globul ăla în pace. Nu
îl mai vreau.
Dar vîntul...
Nu sunt chiar aşa răcită... Aerul proaspăt al nopţii îmi va face
bine. Sunt o floare.
Dar animalele…
Trebuie să suport două sau trei omizi dacă vreau să cunosc şi
fluturii. S-ar părea că e foarte frumos. Dacă nu, cine mă va vizita? Tu vei fi departe. Cît despre animalele mari, nu mi-e teamă de
nimic. Am ghearele mele.
Şi îmi arătă plină de naivitate cei patru
spini ai săi. Apoi adăugă:
N-o mai amîna atîta, este agasant. Ai
hotărît să pleci. Du-te!
Ea nu vroia să o vadă plîngînd. Era o floare atît de orgolioasă...
El se găsea în regiunea asteroizilor 325, 326, 327, 328, 329 şi
330. Îi vizita atît pentru a avea o ocupaţie, cît şi pentru a se instrui.
Primul
era locuit de un rege. Regele şedea, îmbrăcat în purpură şi hermină,
pe un tron foarte simplu, dar maiestuos totodată.
Ah, iată un supus, strigă regele cînd îl zări pe micul prinţ.
Şi micul prinţ se întrebă:
Cum m-o fi cunoscînd dacă nu m-a văzut niciodată?
El nu ştia că, pentru regi, lumea e foarte simplificată. Toţi oamenii sunt supuşi.
Apropie-te să te văd mai bine, îi spuse regele, care era foarte mîndru că este rege pentru cineva.
Micul prinţ căută din ochi un loc unde să se aşeze, dar planeta era toată acoperită de magnifica mantie de hermină.
Rămase deci în picioare şi, pentru că era obosit, căscă.
Este contrar protocolului să caşti în prezenţa unui rege, îi zise monarhul. Îţi interzic.
Nu pot să mă împiedic, răspunse micul prinţ, cam zăpăcit. Am făcut o călătorie lungă
şi
nu am dormit…
Atunci, îi
spuse regele, îţi
ordon să
caşti.
Nu am văzut
pe nimeni căscînd de ani de zile. A căsca
e pentru mine o curiozitate. Haide! Mai cască! Este un ordin.
Mă
intimidez… nu mai pot... zise micul prinţ
roşind tot.
Hmm! Hmm! răspunse
regele. Atunci... îţi
ordon atît
să caşti cît
şi să...
Mai bălmăji
un pic ceva şi
păru lovit în orgoliul său.
Căci
regele ţinea
în
mod special ca autoritatea lui să
fie respectată.
Nu tolera neascultarea. Era un monarh absolut. Dar, fiindcă
era bun, dădea
ordine rezonabile.
“Dacă
aş
ordona unui general să
se schimbe într-o
pasăre
de mare, spunea el adesea, şi
generalul nu m-ar asculta, nu ar fi vina generalului. Ar fi vina mea”.
Pot să
mă
aşez?
se interesă
cu timiditate micul prinţ.
Îţi
ordon să
te aşezi,
îi
răspunse
regele, care strînse maiestuos ceva din mantia sa de hermină.
Dar
micul prinţ
era cu totul uimit. Planeta era minusculă. Peste ce putea regele să
domnească?
Sire, îi
spuse… mă
scuzaţi
că
vă
întreb…
Îţi
ordon să
mă
întrebi,
se grăbi
regele să
spună.
Sire…peste ce domniţi
dumneavoastră?
Peste tot, răspunse
regele, cu o mare simplitate.
Peste tot?
Cu un gest discret, regele arătă planeta sa, celelalte
planete şi stelele.
Chiar aşa,
peste tot? făcu
micul prinţ.
Chiar aşa…răspunse regele.
Căci nu numai că
era un monarh absolut, dar era şi
un monarh universal.
Şi
stelele vă ascultă?
Bineînţeles, îi spuse regele. Ele mă
ascultă. Nu tolerez indisciplina.
O asemenea putere atrase entuziasmul micului prinţ. Dacă ar fi avut-o el, ar fi putut asista nu la
patruzeci şi
patru, ci la şaizeci şi
două
sau chiar o sută
sau chiar două sute de apusuri de soare în
aceeaşi
zi, fără
să
îşi
tragă
scaunul! Şi
cum se simţea
un pic trist amintindu-şi de planeta sa abandonată,
îşi
permise să
solicite un favor regelui:
Aş
vrea să
văd
un apus de soare… Faceţi-mi
plăcerea…
Ordonaţi
soarelui să
apună…
Dacă
aş
ordona unui general să
zboare din floare în floare precum un fluture sau să
scrie o tragedie sau să
se schimbe în
pasăre
marină
şi
generalul nu ar executa ordinul primit, cine, dintre noi doi, ar fi de vină?
Dumneavoastră
aţi
fi, zise micul prinţ
hotărît.
Exact. Trebuie să ceri de la fiecare ceea ce poate da, reluă
regele. Autoritatea se bazează
în
primul rînd
pe raţiune.
Dacă
ordoni poporului tău să meargă
să
se arunce în
mare, va face revoluţie. Eu am dreptul să
cer ascultare pentru că
ordinele mele sunt rezonabile.
Cum rămîne
cu apusul meu de soare? întrebă
micul prinţ
care nu uita niciodată o întrebare, o dată
ce o pusese.
Vei avea apusul tău
de soare. Îl
voi cere. Dar aş aştepta, bazîndu-mă
pe experienţa
mea de guvernare, condiţiile favorabile.
Cînd
va fi asta? se informă
micul prinţ.
Hmm! Hmm! îi
răspunse
regele, care consultă
mai întîi
un calendar gros, hmm! hmm! asta va fi … va fi …către
ora şapte
şi
un sfert! Şi vei vedea cît
de bine sunt ascultat.
Micul
prinţ
căscă.
El regreta apusul său
de soare ratat. Şi apoi se plictisea deja puţin.
Nu mai am nimic de făcut aici, îi
spuse el regelui. Voi pleca!
Nu pleca, răspunse
regele care era atît
de mîndru
să aibă un supus. Nu pleca,
te fac ministru!
Ministru al cui?
Al... al justiţiei!
Dar nu e nimeni de judecat!
N-aş
spune, îi
zise regele. Nu am făcut
încă turul regatului meu.
Sunt foarte bătrîn,
nu am loc pentru limuzină
şi mă oboseşte
să merg.
Oh! Dar eu am văzut
deja, spuse micul prinţ,
care se aplecă să arunce o privire şi
pe partea cealaltă
a planetei. Nici acolo
nu e nimeni…
Atunci te vei
judeca pe tine însuţi,
îi răspunse regele. Asta
e cel mai dificil. Este mult mai dificil să
te judeci pe tine însuţi
decît
să
judeci pe altul. Dacă reuşeşti să te judeci bine, înseamnă
că
eşti
cu adevărat
înţelept.
Eu, spuse micul prinţ,
pot să
mă
judec pe mine însumi
oriunde. Nu am nevoie să locuiesc aici.
Hmm! Hmm! zise regele, cred că
pe planeta mea e pe undeva un bătrîn şobolan. Îl
aud noaptea. Vei putea să
judeci acest bătrîn şobolan. Îl
vei condamna la moarte din timp în
timp. Astfel, viaţa lui va depinde de
justiţia ta. Dar tu îl
vei graţia
de fiecare dată
pentru a-l păstra. Nu e decît
unul.
Mie, răspunse
micul prinţ,
nu îmi place să condamn la moarte şi
cred că
o să plec.
Nu, zise regele.
Dar micul prinţ,
terminîndu-şi
pregătirile,
nu vru să
îl intristeze pe bătrînul
monarh:
Dacă
maiestatea dumneavoastră
ar dori să
fie foarte bine ascultată,
ar putea să îmi dea un ordin
rezonabil. Ar putea să
îmi
ordone, spre exemplu, să
plec într-un
minut. Mi se pare că sunt favorabile condiţiile…
Regele
nerăspunzînd nimic, micul prinţ
ezită
mai întîi,
apoi, cu un suspin, plecă.
Te fac ambasadorul meu, se grăbi să
strige regele.
Avea
un aer foarte autoritar.
Oamenii
mari sunt foarte ciudaţi,
îşi
zise micul prinţ în sine, pe timpul călătoriei
sale.
A
doua planetă
era locuită
de un vanitos.
Ah! Ah! Iată
vizita unui admirator! strigă
de departe vanitosul imediat ce îl
zări
pe micul prinţ.
Căci, pentru vanitoşi,
ceilalţi
oameni sunt admiratori.
Bună
ziua, spuse micul prinţ.
Aveţi
o pălărie
caraghioasă.
E pentru salutat, îi
răspunse
vanitosul. Pentru salutat cînd sunt aclamat. Din nefericire nu trece
nimeni niciodată
pe aici.
Da? zise micul prinţ
care nu înţelesese.
Loveşte-ţi
mîinile
una de alta, îl
sfătui
atunci vanitosul.
Micul
prinţ
îşi
lovi mîinile
una de alta. Vanitosul salută
modest ridicîndu-şi
pălăria.
Asta e mai
amuzant decît vizita regelui, îşi
spuse în
sine micul prinţ.
Şi reîncepu să
îşi lovească mîinile
una de alta. Vanitosul reîncepu
să
salute ridicîndu-şi pălăria.
După
cinci minute de repetat, monotonia jocului îl plictisi pe micul prinţ:
Şi
pentru ca pălăria
să
cadă,
întrebă
el, ce trebuie făcut?
Dar
vanitosul nu îl
auzi. Vanitoşii
nu aud niciodată
decît laudele.
Mă
admiri într-adevăr
mult? îl
întrebă
el pe micul prinţ.
Ce înseamnă
a admira?
A admira înseamnă
a recunoaşte
că
eu sunt omul cel mai frumos, cel mai bine îmbrăcat,
cel mai bogat şi
cel mai inteligent de pe planetă.
Dar tu eşti
singur pe planeta ta!
Fă-mi
această
plăcere.
Admiră-mă
oricum!
Te admir, spuse micul prinţ,
ridicînd
un pic din umeri, dar de ce te-ar putea interesa asta?
Şi
micul prinţ
plecă.
Oamenii
mari sunt cu siguranţă
foarte ciudaţi,
îşi
zise în
sinea lui micul prinţ, în timpul călătoriei.
Planeta
următoare
era locuită
de un beţiv.
Această
vizită
fu foarte scurtă, dar ea îl
cufundă
pe micul prinţ
într-o
melancolie profundă:
Ce faci tu aici? îi
spuse beţivului,
pe care îl găsi aşezat în linişte
în
faţa
unei grămezi
de sticle goale şi
a uneia de sticle pline.
Beau, răspunse
beţivul,
cu un aer lugubru.
De ce bei tu? îl
întrebă
micul prinţ.
Ca să
uit, răspunse
beţivul.
Ca să
uiţi
ce? se interesă
micul prinţ
care deja îl
compătimea.
Ca să
uit că
mi-e ruşine,
mărturisi
beţivul
plecînd
capul.
Ruşine
de ce? întrebă
micul prinţ
care dorea să
îl
ajute.
Ruşine
că
beau! termină
beţivul
care se închise
definitiv în tăcere.
Şi
micul prinţ
plecă,
perplex.
A
patra planetă
era cea a omului de afaceri. Acest bărbat era atît
de ocupat încît
nici măcar
nu ridică,
la sosirea micului prinţ, capul.
Bună ziua, îi
spuse acesta. Vi s-a stins ţigara.
Trei şi
cu doi fac cinci. Cinci şi
cu şapte
doisprezece. Doisprezece şi
cu trei cincisprezece. Bună
ziua. Cincisprezece şi cu şapte douăzeci
şi
doi. Douăzeci
şi
doi şi
cu şase
douăzeci
şi
opt. Nu e timp să
o aprind din nou. Douăzeci
şi
şase şi cu cinci treizeci şi
unu. Uf! Asta face deci cinci sute de milioane şase sute douăzeci
şi
două
de mii şapte
sute treizeci şi
unu.
Cinci
sute de milioane de ce?
Poftim? Mai eşti
aici? Cinci sute de
milioane de… nu mai ştiu…
Am atît
de lucru! Eu sunt serios, eu nu mă
amuz cu baliverne! Doi şi
cu cinci fac şapte...
Cinci milioane de ce, repetă
micul prinţ
care niciodată în viaţa lui nu renunţase
la o întrebare,
o dată
ce o pusese.
Omul
de afaceri ridică
capul:
De
cincizeci şi
patru de ani de cînd
locuiesc pe planeta asta, nu am fost deranjat decît de trei ori. Prima
dată
a fost acum douăzeci
şi doi de ani, de către
o rădaşcă care picase dumnezeu ştie
de unde. Răspîndea un zgomot greu de suportat şi am făcut patru greşeli
într-o singură
adunare. A doua oară
a fost acum unsprezece ani, cînd
am avut o criză de reumatism. Eu
sunt un om serios. A treia oara... iată!
Spuneam deci cinci sute
de milioane…
Milioane
de ce?
Omul
de afaceri înţelese că nu va avea pace pînă ce nu va răspunde:
Milioane din aceste
lucruri mici care se văd
uneori pe cer.
Muşte?
Nu, mici lucruri
care strălucesc.
Albine?
-Nu, nu. Acele
mici lucruri strălucitoare,
aurii care îi fac să
viseze pe leneşi.
Dar eu sunt serios! Eu nu am timp să
cad în
visare.
-Ah! Stelele?
-Da, asta e. Stelele.
-Şi ce faci tu cu cinci sute de milioane de stele?
-Cinci sute de milioane şase sute douăzeci şi
două mii şapte sute treizeci şi una. Eu sunt un om serios, eu sunt precis.
-Ce faci tu cu aceste stele?
-Ce fac cu ele?
-Da.
-Nimic. Le am
-Tu ai stelele?
-Da.
-Dar am vazut deja un rege care…
-Regii nu posedă. Ei “domnesc peste”. E complet diferit.
-Şi la ce îţi foloseste să posezi stelele?
-Ca să
fiu bogat.
-Şi
la ce îţi
serveşte
să
fii bogat?
-Să
cumpăr
alte stele, dacă
cineva mai găseşte
altele.
Acesta,
îşi zise în
sinea lui micul prinţ,
gîndeşte
un pic ca beţivul meu.
Totuşi mai puse cîteva
întrebări:
Cum se pot poseda
stelele?
Ale cui sunt ele?
ripostă, nemulţumit,
omul de afaceri.
Nu ştiu.
Ale nimănui.
Atunci sunt ale mele, pentru că
eu m-am gîndit
primul.
Asta
e de ajuns?
Bineînţeles. Cînd
găseşti un diamant care nu
e al nimănui, atunci e al tău.
Cînd
găseşti
o insulă
care nu e a nimănui, este a ta. Cînd
ai primul o idee, o brevetezi: e a ta. Iar eu posed stelele pentru că
nimeni înaintea
mea nu s-a gîndit
să
le posede.
Asta e adevărat,
spuse micul prinţ.
Şi
ce faci tu?
Le administrez. Le
număr şi le răsnumăr, spuse omul de afaceri. E dificil. Dar eu sunt
un om serios!
Micul
prinţ
nu era încă
satisfăcut.
Eu, dacă
am un fular, pot să
îl
iau şi
să
îl
pun în
jurul gîtului
meu. Eu, dacă
am o floare, o pot culege şi o pot lua. Dar
tu nu poţi culege stelele!
Nu, dar le pot
depune la bancă.
Ce înseamnă
asta?
Înseamnă
că scriu pe o bucată mică
de hîrtie
numărul stelelor mele. Şi
apoi încui
cu cheia într-un
sertar acea hîrtie.
Asta
e tot?
E
de ajuns!
E
amuzant, se gîndi
micul prinţ.
Este destul de poetic. Dar nu este prea serios.
Micul
prinţ
avea despre lucrurile serioase păreri
complet diferite de cele ale oamenilor mari.
Eu, mai spuse el, am
o floare pe care o ud în fiecare zi. Am trei vulcani pe care îi
curăţ
în
fiecare săptămînă.
Căci
îl
curăţ
şi
pe cel stins. Nu se ştie niciodată.
Vulcanilor mei şi
florii mele le este de folos că
eu le am. Dar tu nu eşti
util stelelor...
Omul de afaceri deschise gura, dar nu găsi
nimic de răspuns,
iar micul prinţ
plecă.
Oamenii mari sunt cu siguranţă cu totul speciali, îşi
spuse în sinea lui pe timpul
călătoriei.
A
cincea planetă
era foarte curioasă.
Era cea mai mică din toate. Acolo era loc numai pentru un
felinar şi
o persoană
care îl
aprindea. Micul prinţ nu reuşea
să
îşi
explice la ce putea servi, undeva în cer, pe o planetă
fără
o casă,
nepopulată,
un felinar şi
un lampagiu. Totuşi
îşi spuse sieşi:
Poate
că
acest om este absurd. Totuşi
este mai puţin
absurd decît
regele, vanitosul, omul de afaceri ori decît
beţivul. Cel puţin
munca lui are un sens. Cînd
îşi
aprinde felinarul, e ca şi cum ar face să
se nască
o stea în plus ori o floare. Cînd
îşi
stinge felinarul, floarea ori steaua se culcă.
Este o ocupaţie
foarte drăguţă.
Este cu adevărat utilă
pentru că
este drăguţă.
După
ce ajunse pe planetă,
îl
salută
respectuos pe lampagiu:
-Bună
ziua. Pentru ce tocmai ţi-ai
stins felinarul?
-Acesta
este consemnul, răspunse
lampagiul. Bună
ziua.
-Care
consemn?
-Să
îmi
sting felinarul. Bună
seara.
Şi îl
reaprinse.
-Dar
de ce îl
reaprinzi?
-Ăsta
e consemnul, răspunse lampagiul.
-Nu
înţeleg, spuse micul prinţ.
-Nu
e nimic de înţeles,
spuse lampagiul. Consemnul e consemn. Bună
ziua.
Şi îşi
stinse felinarul.
Apoi
îşi
tamponă
fruntea cu o batistă
în
carouri roşii.
-Fac
o muncă
teribilă.
Era cumsecade altădată.
Stingeam dimineaţa şi aprindeam seara. Aveam restul zilei ca să
mă
odihnesc şi
restul nopţii
ca să
dorm…
-Şi
de atunci s-a schimbat consemnul?
-Consemnul
nu s-a schimbat, spuse lampagiul. Asta e drama! Din an în an planeta s-a învîrtit
mai repede şi
mai repede şi
consemnul nu s-a schimbat!
-Şi
atunci?
-Atunci,
pentru că
face un tur pe minut, nu mai am nici o secundă de odihnă.
Îl
aprind şi
îl
sting o dată
pe minut!
-Asta
e chiar drăguţ! La tine zilele durează un
minut!
-Nu
e deloc drăguţ, zise lampagiul. E deja o lună de cînd vorbim împreună.
-O
lună?
-Da.
Treizeci de minute. Treizeci de zile! Bună
seara.
Şi îşi
aprinse din nou felinarul.
Micul
prinţ
îl
privi şi
îi
plăcu
acest lampagiu care era atît
de fidel consemnului său. Îşi aminti de apusurile de soare pe care
mergea să
le vadă
altădată,
trăgîndu-şi
scaunul. Vru să îl ajute pe prietenul său:
-Ştii…
cunosc un mijloc de a te odihni cînd ai vrea…
-Vreau
mereu, zise lampagiul.
Căci poţi
fi, în
acelaşi timp, fidel şi
leneş.
Micul
prinţ
urmă:
-Planeta
ta este atît
de mică
încît
o ocoleşti
din trei paşi.
Nu ai decît
să
mergi încetişor
pentru a rămîne
mereu la soare. Cînd vei vrea să
te odihneşti
vei merge… şi
ziua va dura atît de mult cît
vei vrea tu.
-Asta
nu mă
ajută
cu prea mare lucru, spuse lampagiul. Ceea ce imi
place mie în viaţă este să
dorm.
-N-ai
noroc, spuse micul prinţ.
-N-am
noroc, răspunse
lampagiul. Bună
ziua.
Şi
îşi
stinse felinarul.
Acela,
îşi
zise micul prinţ
mai tîrziu,
pe cînd
îşi
urma călătoria,
ar fi rău privit de toti ceilalţi,
de rege, de vanitos, de betiv, de omul de afaceri. Totuşi
este singurul care nu îmi
pare ridicol. Este,
poate, pentru că se
ocupă de altceva decît
de sine însuşi.
Avu un suspin de regret şi îşi mai zise:
-Acela
e singurul pe care mi l-aş
fi putut face prieten. Dar planeta sa e într-adevăr
prea mică.
Nu e loc de doi.
Ceea ce micul prinţ nu îndrăznea să îşi
mărturisească era că
regreta această
planetă binecuvîntată
mai ales datorită
celor o mie patru sute patruzeci de apusuri de soare în douăzeci
si patru de ore!
A
şasea
planetă
era o planetă
de două
ori mai mare. Era locuită de un bătrîn
domn care scria cărţi
imense.
-Uite!
Iată
un explorator! strigă
el, cînd
îl
zări
pe micul prinţ.
Micul
prinţ
se aşeză
pe masă
şi
răsuflă
un pic. Călătorise
deja atîta!
-De
unde vii tu? îi spuse bătrînul domn.
-Ce
este cartea aceea mare? zise micul prinţ.
Ce faceţi
dumneavoastră aici?
-Eu
sunt geograf, zise bătrînul
domn.
-Ce
este un geograf?
-Este
un savant care ştie unde se găsesc
mările,
fluviile, oraşele,
munţii şi deşerturile.
-E
interesant, spuse micul prinţ.
În
sfîrşit,
o meserie adevărată! Şi aruncă
o privire în
jurul lui pe planeta geografului. Nu
văzuse
încă o planetă atît
de maiestuoasă.
-E
foarte frumoasă
planeta dumneavoastră.
Are oceane?
-Nu
pot să
ştiu, spuse geograful.
-Ah!
(Micul prinţ
era decepţionat).
Dar munţi?
-Nu
pot să
ştiu, zise geograful.
-Dar
orase şi
fluvii şi
deşerturi?
-Nu
pot să
ştiu, spuse geograful.
-Dar
sunteţi
geograf!
-Aşa
e, spuse geograful, dar nu sunt explorator. Îmi lipsesc cu desăvîrşire
exploratorii. Nu geograful ţine numărătoarea
oraşelor,
fluviilor, munţilor, mărilor
şi
oceanelor. Geograful este prea important pentru a-şi
pierde timpul plimbîndu-se.
El nu îşi
părăseşte
biroul. Dar el îi
primeşte
pe exploratori. Îi interoghează
şi notează datele lor. Şi
dacă
datele unuia dintre ei îi
par interesante, geograful face o anchetă
asupra moralităţii
exploratorului.
-De
ce?
-Pentru
că
un explorator care ar minţi
ar conduce la catastrofe în cărţile de geografie. Şi
tot aşa
un explorator care ar bea prea mult.
-De
ce? întrebă
micul prinţ.
-Pentru
că
beţivii văd dublu. Atunci
geograful ar nota doi munţi,
acolo unde nu este decît
unul singur.
-Eu
cunosc pe cineva, zise micul prinţ,
care ar fi un rău explorator.
-E
posibil. Deci, cînd
moralitatea exploratorului pare bună, se face o anchetă
asupra descoperirii sale.
-Se
merge să
se vadă
la faţa
locului?
-Nu.
E prea complicat. Dacă
e vorba de exemplu de descoperirea unui munte, se cere să
se aducă
pietre mari.
Deodată
geograful se emoţionă.
-Dar
tu vii de departe! Tu eşti
explorator! Tu îmi
vei descrie planeta ta!
Şi
geograful, avînd
deschis registrul său,
îşi
ascuţi
creionul. Povestirile exploratorilor se notează
mai întîi
în
creion. Pentru a le transcrie în
cerneală
se aşteaptă
ca exploratorul să furnizeze probe.
-Ei?
zise geograful.
-Oh!
La mine, zise micul prinţ,
nu e prea interesant, e foarte mic. Am trei vulcani. Doi vulcani în
activitate şi
unul stins. Dar nu se ştie niciodată.
-Nu
se ştie
niciodată,
aprobă geograful.
-Am
şi
o floare.
-Noi
nu notăm
florile, zise geograful.
-De
ce? Asta nu-i frumos!
-Pentru
că
florile sunt efemere.
-Ce
inseamna “efemer”?
-Geografiile,
spuse geograful, sunt cele mai preţioase
dintre toate cărţile. Ele nu se demodează
niciodată. E rar ca un munte să
îşi schimbe locul. E
foarte rar ca un ocean să se
golească de apa sa. Noi scriem
lucruri eterne.
-Dar
vulcanii stinşi se pot trezi, îl
întrerupse micul prinţ. Ce
înseamnă
”efemer”?
-Că
vulcanii ar fi stinşi
sau activi e totuna pentru noi, zise geograful. Ceea ce contează
pentru noi e muntele. El nu se schimbă.
-Dar
ce înseamnă
”efemer”? repetă
micul prinţ, care, în viaţa
sa, nu renunţase
la o întrebare o dată ce
o pusese.
-Asta
înseamnă
“ceva care e ameninţat
de dispariţie
apropiată”.
-Floarea
mea e ameninţată
de dispariţie apropiată?
-Desigur.
Floarea
mea este efemeră,
îşi
zise micul prinţ,
şi
ea nu are decît patru spini să
se apere împotriva
lumii! Şi
eu am lăsat-o
singură
la mine!
Acolo
avu primul sentiment de regret. Dar căpătă
din nou curaj şi întrebă:
-Ce
mă
sfătuiţi să
vizitez?
-Planeta
Pămînt,
îi
răspunse
geograful. Are o bună
reputaţie…
Şi
micul prinţ
plecă,
gîndind
la floarea sa.
A şaptea
planetă
fu deci Pămîntul.
Pămîntul
nu e o planetă
oarecare! Pe ea sunt o sută unsprezece regi (neuitînd,
desigur, pe regii negri), şapte mii de geografi, nouă
sute de mii de oameni de afaceri, şapte milioane şi
jumătate
de beţivi,
trei sute două milioane de oameni mari.
Pentru
a vă
da o idee de dimensiunile Pămîntului
vă
voi spune că
înainte
de inventarea electricităţii
trebuia să
se întreţină,
pe cele şase
continente, o adevarată armată
de patru sute şaizeci
şi
două
de mii cinci sute unsprezece lampagii.
Văzut de puţin
mai departe, efectul era splendid. Mişcările
acestei armate erau potrivite ca acelea ale unui balet de operă.
Întîi
era rîndul
aprinzătorilor
de felinare din Noua Zeelandă
şi
din Australia. Apoi aceştia,
aprinzîndu-şi
lampioanele, se duceau să se culce. Apoi intrau la rîndul
lor în
dans aprinzătorii
de felinare din China şi
Siberia. Apoi dispăreau
şi ei în culise. Venea rîndul
celor din Rusia şi
din Indii. Apoi cei din Africa şi
din Europa. Apoi cei din America de Sud. Apoi cei din America de Nord. Şi
niciodată ei nu greşeau ordinea de intrare
în
scenă.
Era grandios.
Doar
aprinzătorul
unicului felinar de la Polul Nord şi confratele său
de la unicul felinar al Polului Sud duceau o viată nonşalantă: ei munceau doar de două
ori pe an.
Cînd
vrei să
fii spiritual, se poate întîmpla
să
mai şi
minţi
un pic. Nu am fost
foarte cinstit vorbindu-vă de lampagii. Risc să
dau o idee falsă
despre planeta noastră
celor care nu o cunosc. Oamenii ocupă
foarte puţin
loc pe pămînt.
Dacă
cele două
miliarde de locuitori ai pămîntului ar sta în
picioare şi
destul de strînşi,
ca la un miting, ar încăpea lejer într-o
piaţă
publică
de douăzeci
de mile pe douăzeci
de mile. S-ar putea strînge
întreaga
umanitate pe cea mai mică
insuliţă
din Pacific.
Oamenii mari, bineinteles, nu vă vor crede. Ei îşi
imaginează
că
ocupă
mult loc. Ei se văd
importanţi
precum baobabii. Îi veţi sfătui atunci să
facă
un calcul. Ei adoră
cifrele: asta le va place. Dar voi nu vă
pierdeţi timpul cu asta. E
inutil. Aveţi
incredere în
mine.
Micul
prinţ,
o dată
ajuns pe pămînt,
fu foarte surprins să nu vadă
pe nimeni. Deja îi
era teamă
să
nu fi greşit
planeta, cînd
un inel de culoarea lunii se mişcă
în
nisip.
-Noapte bună,
zise la întîmplare micul prinţ.
-Noapte bună,
răspunse şarpele.
-Pe ce planetă
am căzut?
întrebă
micul prinţ.
-Pe Pămînt,
în
Africa, răspunse
şarpele.
-Ah!… Deci nu există nimeni pe Pămînt?
-Aici e deşertul.
În deşerturi nu e nimeni. Pămîntul
e mare, spuse şarpele.
Micul prinţ se aşeză pe o piatră şi
îşi ridică ochii către
cer:
-Mă
întreb, spuse el, dacă
stelele sunt luminate pentru ca fiecare să şi-o poată
regăsi într-o bună
zi pe a sa. Priveşte
planeta mea. E chiar deasupra noastră… Dar ce departe este!
-E frumoasă,
spuse şarpele.
Ce faci tu aici?
-Am probleme cu o floare, zise micul prinţ.
-Ah! făcu
şarpele.
Şi
tăcură.
-Unde sunt oamenii? reluă
în
sfîrşit
micul prinţ.
Eşti
cam singur în deşert…
-Eşti
singur şi
printre oameni, zise şarpele.
Micul
prinţ
îl
privi îndelung:
-Eşti
un animal ciudat, îi
spuse în
cele din urmă, subţire ca un deget…
-Dar sunt mai puternic decît
degetul unui rege, zise şarpele.
Micul
prinţ
avu un surîs:
-Tu nu eşti
prea puternic… nici măcar
nu ai labe… tu nu poţi călători…
-Pot să
te transport mai departe decît
o navă,
zise şarpele.
Se încolăci
în jurul gleznei micului prinţ, ca o brăţară
de aur:
-Pe acela pe care
îl
ating, îl
redau pămîntului
din care a venit, mai spuse el. Dar tu eşti
pur şi
vii de pe o stea…
Micul
prinţ
nu răspunse
nimic.
-Mi-e
milă
de tine, atît
de slab, pe Pămîntul ăsta stîncos.
Aş
putea să
te ajut într-o
zi dacă
regreţi
prea mult planeta ta. Aş putea…
-Oh! Am
înţeles
prea bine, zise micul prinţ,
dar de ce vorbeşti tu întotdeauna
în
enigme?
-Eu le descurc pe toate, răspunse
şarpele.
Şi
tăcură
amîndoi.
Micul
prinţ
traversă
deşertul
şi
nu întîlni
decît
o floare. O floare cu trei petale, nimic mai mult…
-Bună
ziua, zise micul prinţ.
-Bună
ziua, zise floarea.
-Unde
sunt oamenii? întrebă
politicos micul prinţ.
Floarea
văzuse
într-o
zi trecînd
o caravană:
-Oamenii?
Există,
cred, şase
sau şapte.
I-am văzut
cu ani în
urmă.
Dar nu ştii
niciodată
unde să
îi
găseşti.
Vîntul
îi
plimbă.
Le lipsesc rădăcinile şi
asta îi
deranjează
mult.
-Adio,
zise micul prinţ.
-Adio,
zise floarea.
Micul prinţ se urcă
pe un munte înalt. Singurii munţi pe
care îi cunoscuse vreodată erau cei
trei vulcani care îi ajungeau pînă
la genunchi. Şi el se folosea de
vulcanul stins ca de un taburet. "De pe un munte înalt ca ăsta, îşi spuse el, voi zări
dintr-o dată toată
planeta şi toţi
oamenii..." Dar nu zări nimic
în afară de vîrfuri stîncoase bine
ascuţite.
-Bună ziua, spuse el la
întîmplare.
- Bună ziua... Bună
ziua... Bună ziua... îi răspunse
ecoul.
- Cine sunteţi voi? întrebă
micul prinţ.
- Cine sunteţi voi… cine sunteţi
voi… cine sunteţi voi… răspunse
ecoul.
- Fiţi prietenii mei, sunt singur,
spuse el.
- Sunt singur… sunt singur… sunt singur… răspunse
ecoul.
"Ce planetă
ciudată! gîndi el atunci. E uscată,
numai ascuţişuri şi sărată.
Iar oamenilor le lipseşte
imaginaţia. Ei repetă
ceea ce li se spune. La mine aveam o floare care vorbea întotdeauna prima…"
Se
întîmplă în cele din urmă că micul prinţ, dupa ce mersese mult timp
prin nisipuri, ţinuturi stîncoase şi zăpezi, să descopere în sfîrşit
un drum. Iar drumurile duc întotdeauna la oameni.
-Bună ziua, spuse el.
Era
o grădină plină cu trandafiri înfloriţi.
-Bună ziua, spuseră trandafirii.
Micul
prinţ îi privi. Semănau cu toţii cu floarea sa.
-Cine sunteţi voi? îi întrebă el stupefiat.
- Noi suntem trandafiri, spuseră trandafirii.
- Ah! făcu micul prinţ…
Şi
se simţi foarte nefericit. Floarea lui îi spusese că ea era singura din
specia ei în univers. Şi iată că mai erau cinci mii, toate la fel,
într-o singură grădină!
"Ar
fi foarte atinsă, îşi spuse el, dacă ar vedea asta… ar tuşi
groaznic şi ar face să pară că moare pentru a scăpa de ridicol. Şi
eu aş fi obligat să par că o îngrijesc, căci altfel, pentru a mă
umili şi pe mine, ea s-ar lăsa într-adevăr să moară…"
Apoi
îşi mai zise: "Mă credeam în posesia unei flori unice şi nu am
decît un trandafir obişnuit. Ea şi cei trei vulcani care îmi ajung
pînă la genunchi şi din care unul, poate, este stins pentru totdeauna,
lucrurile astea nu fac din mine un prea mare prinţ…" Şi, culcat
în iarbă, plînse.
Atunci
apăru vulpea.
-
Bună ziua, zise vulpea.
- Bună ziua, răspunse politicos micul prinţ, care se întoarse, dar nu
văzu nimic.
-Sunt aici, zise vocea, sub pom, sub măr.
- Cine eşti tu? zise micul prinţ. Eşti foarte drăguţă…
- Sunt o vulpe, zise vulpea.
- Vino să te joci cu mine, îi propuse micul prinţ. Sunt aşa de trist…
- Nu pot să mă joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt domesticită.
- Ah! Pardon, zise micul prinţ.
Dar
după ce se gîndi, adăugă:
-Ce înseamnă "domesticit"?
- Tu nu eşti de pe aici, spuse vulpea, ce cauţi tu?
- Caut oamenii, spuse micul prinţ. Ce înseamnă "a domestici"?
- Oamenii, spuse vulpea, au puşti şi vînează. E foarte neplăcut. Dar
cresc şi pui de găină. Ăsta e singurul lor interes. Tu cauţi pui?
-Nu, spuse micul prinţ. Eu caut prieteni. Ce înseamnă "a domestici"?
- E un lucru uitat de mult, spuse vulpea. Înseamnă "a crea
legături…"
- A crea legături?
- Bineînţeles, spuse vulpea. Tu nu eşti deocamdată pentru mine decît
un băieţel care se aseamănă perfect cu oricare altul dintr-o sută de
mii de băieţei. Şi eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu nu ai nevoie de
mine. Eu nu sunt pentru tine decît o vulpe ca o sută de mii altele. Dar
dacă tu mă domesticeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi
pentru mine unic în lume. Eu voi fi pentru tine unică pe lume...
- Încep să înţeleg, zise micul prinţ. Este o floare... cred că ea
m-a domesticit.
- E posibil, spuse vulpea. Pe Pămînt se întîmplă tot felul de lucruri…
- Oh! Asta nu e pe Pămînt, spuse Micul prinţ. Vulpea păru foarte
intrigată:
- Pe o altă planetă?
- Da.
- Există vînători pe planeta aceea?
- Nu.
- Sună interesant. Dar pui?
- Nu.
- Nimic nu este perfect, suspină vulpea. Dar reveni la ideea
sa:
-Viata mea e monotonă. Eu vînez pui, oamenii mă vînează pe mine. Toţi
puii se aseamănă şi toţi oamenii sunt la fel. Deci mă cam plictisesc.
Dar dacă tu mă domesticeşti, viaţa mea va fi cu totul alta, luminoasă.
Aş cunoaşte un zgomot de pas care va fi diferit de celelalte. Ceilalţi
paşi mă fac să intru sub pămînt. Al tău mă va chema afară, ca o
muzică. Şi încă ceva! Priveşte, vezi acolo cîmpurile cu grîu? Eu nu
mănînc pîine. Grîul este inutil pentru mine. Cîmpurile de grîu nu
înseamnă nimic pentru mine. Şi asta e trist! Dar tu ai părul blond,
aurit. Atunci cînd tu mă vei fi domesticit va fi minunat. Grîul, care
este auriu, îmi va aminti de tine. Şi îmi va plăcea zgomotul vîntului
prin grîu…
Vulpea
tăcu şi îl privi îndelung pe micul prinţ:
-Te rog… domesticeşte-mă! spuse ea.
- Aş vrea mult, răspunse micul prinţ, dar nu am prea mult timp. Am de
găsit prieteni şi multe lucruri de cunoscut.
- Nu cunoşti decît lucrurile pe care le domesticeşti, spuse vulpea.
Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără de la negustori
lucruri făcute de-a gata. Dar cum nu există negustori care să vîndă
prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei un prieten,
domesticeşte-mă.
- Ce trebuie făcut? spuse micul prinţ.
- Trebuie să fii foarte răbdător, răspunse vulpea. Te vei aşeza mai
întîi ceva mai departe de mine, cam aşa, în iarbă. Te voi privi cu
coada ochiului şi tu nu vei zice nimic. Vorbirea e izvor de neînţelegeri.
Dar în fiecare zi te vei putea aşeza ceva mai aproape...
-A doua zi micul prinţ reveni.
-Ar fi fost mai bine să fi revenit la aceeaşi oră, spuse vulpea. Dacă
vii, de exemplu, la ora patru după-amiaza, voi începe să fiu fericită
de la ora trei chiar. Cu cît timpul va trece, cu atît voi fi mai fericită.
La ora patru voi fi agitată şi neliniştită; voi descoperi fericirea!
Dar dacă vii fără nici o socoteală, nu voi şti la ce oră să îmi
pregătesc inima… trebuie ritualuri.
- Ce este un ritual? zise micul prinţ.
- E ceva cu totul uitat, spuse vulpea. Este ceva care face ca o zi sa fie
diferită de alte zile, o oră de alte ore. Există un ritual, spre
exemplu, la vînătorii mei. Ei dansează joia cu fetele din sat. Atunci
joia este o zi minunată! Mă duc să mă plimb pînă în vii. Dacă vînătorii
ar dansa nu se ştie cînd, zilele ar fi toate la fel şi eu nu aş avea
deloc vacanţă.
Astfel,
micul prinţ o domestici pe vulpe. Dar o dată şi o dată, ora plecării
fu aproape:
-Ah! făcu vulpea… voi plînge.
- E vina ta, zise micul prinţ, eu nu ţi-aş fi dorit răul, dar tu ai
vrut să te domesticesc…
- Bineînţeles, spuse vulpea.
- Dar tu o să plîngi! zise micul prinţ.
- Bineînţeles, răspunse vulpea.
- Atunci nu cîştigi nimic din asta!
- Ba cîştig, zise vulpea, gîndeşte-te la culoarea grîului.
Apoi adaugă:
-Mergi să revezi trandafirii. Vei înţelege că al tău este unic pe lume.
Vei reveni să îmi spui adio, iar eu îţi voi face cadou un secret.
Micul
prinţ plecă să revadă trandafirii.
-Voi nu sunteţi deloc la fel ca trandafirul meu, voi nu reprezentaţi
nimic pentru mine, spuse el. Nimeni nu v-a domesticit şi nici voi nu aţi
domesticit pe nimeni. Voi sunteţi precum era vulpea mea. Nu era decît o
vulpe ca oricare alta dintr-o sută de mii. Dar eu mi-am făcut-o
prietenă şi acum este unică în lume.
Trandafirii
erau stînjeniţi.
-Voi sunteţi frumoşi, dar sunteţi goi de înţelesuri, le mai spuse.
Nu e nici un motiv să mori pentru voi. Bineînţeles, pentru un trecător
obişnuit, trandafirul meu este la fel ca voi. Dar el singur este mai
important decît voi toţi la un loc, pentru că el este cel pe care l-am
udat. Pentru că el este cel pe care l-am adăpostit cu paravanul. Pentru
că el este cel căruia i-am omorat omizile (în afară de două-trei cît
să aibă şi fluturi). Pentru că el este cel pe care l-am ascultat plîngîndu-se,
ori lăudîndu-se, ori, uneori, chiar tăcînd. Pentru că este
trandafirul meu.
Apoi reveni la vulpe:
-Adio, îi spuse el…
- Adio, spuse vulpea. Iată secretul meu. Este foarte simplu: nu vezi bine
decît cu inima. Ceea ce este important nu se arată ochilor.
- Ceea ce este important nu se arată ochilor, repetă micul prinţ, ca
să îşi aducă aminte.
- Timpul pe care l-ai petrecut cu trandafirul tău îl face atît de
important.
- Timpul pe care l-am petrecut cu trandafirul meu…repetă micul prinţ,
ca să îşi aducă aminte.
- Oamenii au uitat acest adevăr, zise vulpea. Dar tu nu trebuie să uiţi.
Eşti răspunzător de tot ceea ce ţi-ai apropiat, de tot ceea ce ai
domesticit. Eşti răspunzător de trandafirul tău…
- Sunt răspunzător de trandafirul meu... repetă micul prinţ, ca
să-şi aducă aminte.
-Bună ziua, zise micul prinţ.
- Bună ziua, răspunse acarul.
- Ce faci tu aici, întrebă micul prinţ?
- Triez călătorii, în grupuri de cîte o mie, explică acarul. Expediez
trenurile care îi transportă, cînd la dreapta, cînd la stînga.
Şi
un rapid iluminat, cu un zgomot de tunet, făcu să tremure cabina
acarului.
-Sunt foarte grăbiţi, zise micul prinţ. Ce caută ei?
- Nici chiar mecanicul locomotivei nu ştie, răspunse acarul.
Şi
un rapid iluminat trecu, zgomotos , în sens invers.
-Se întorc deja, întrebă micul prinţ?
- Nu sunt aceeaşi, răspunse acarul. Sunt alţii.
- Nu erau mulţumiţi acolo unde se aflau?
- Niciodată nu eşti mulţumit acolo unde te afli, zise acarul.
Şi
afară se auzi tunetul unui al treilea rapid iluminat.
-Îi urmăresc pe primii călători, remarcă micul prinţ.
- Nu-i urmăresc deloc, zise acarul. Ei dorm acolo înăuntru sau cască
de-a binelea. Doar copiii stau cu nasul în geam.
- Numai copiii ştiu ce caută, zise micul prinţ. Ei îşi pierd timpul
cu o păpuşă de cîrpe, care devine foarte importantă şi dacă cineva
le-o ia, încep să plîngă...
- Ei au noroc, zise acarul.
-
Bună
ziua, zise micul prinţ.
- Bună
ziua, zise negustorul de pilule perfecţionate care potoleau setea. Înghiţi
una pe săptămînă
şi
nu mai ai nevoie să bei nimic.
- De
ce vinzi aşa
ceva? întrebă
micul prinţ.
- E
o mare economie de timp, spuse vînzătorul.
Experţii
au făcut
calcule. Se
economisesc cincizeci şi trei de minute pe săptămînă.
- Şi ce
faci cu aceste cincizeci şi
trei de minute?
-
Ce vrei…
“Eu,
îşi zise micul prinţ,
dacă
aş avea cincizeci şi
trei de minute la dispoziţie,
aş
merge încetişor către o fîntînă…”
Eram
în
a opta zi a panei mele în
desert şi
ascultasem povestirea despre negustorul de pastile contra setei în
timp ce sorbeam ultima picătură
de apă
din rezerva mea:
- Ah!
îi
spusei micului prinţ,
sunt foarte frumoase amintirile tale, dar eu nu mi-am reparat încă
avionul şi
nu mai am nimic de băut şi aş fi fericit, la rîndul
meu, dacă
aş
putea merge încetişor
către
o fîntînă!
- Prietena
mea, vulpea, îmi
zise el…
- Omuleţule
drag, aici nu mai e vorba de vulpe!
- De
ce?
- Pentru
că
o să murim de sete...
El
nu înţelese raţionamentul meu şi
îmi răspunse:
-
E bine să fi
avut un prieten, chiar dacă o să
mori. Eu sunt foarte mulţumit
că
am avut-o pe vulpe ca prietenă…
Nu
îşi
dă seama de pericol, mi-am zis. Lui nu îi
e niciodată
nici foame nici sete. Un pic de soare îi
ajunge...
Dar
el mă
privi şi
răspunse gîndului meu:
-Şi
mie mi-e sete… să căutăm o fîntînă…
Avui
o senzatie de descurajare: este absurd să cauţi o fîntînă, la întîmplare, în imensitatea deşertului.
Totuşi
pornirăm.
Am
mers ore în şir,
în tăcere, pînă ce căzu noaptea şi
stelele începură să strălucească.
Le zării
ca într-un vis, avînd
un pic de febră,
din cauza setei mele. Cuvintele micului prinţ dansau în
mintea mea:
-Ti-e şi
ţie
sete, deci?
Dar
el nu răspunse
la întrebarea
mea. El îmi
spuse pur şi simplu:
-Apa poate să
fie bună
şi
inimii…
Nu
am înţeles
răspunsul
său,
dar am tăcut…
Ştiam
bine că
nu trebuie să
îl
întreb
nimic.
Era
obosit. Se
aşeză. Eu m-am aşezat lîngă
el. Şi, după un moment de tăcere,
el adăugă:
-Stelele
sunt frumoase datorită
unei flori care nu se vede…
-Am răspuns
“bineînţeles”
şi
am privit, fără
să
vorbesc, dunele de nisip în lumina lunii.
-Deşertul
e frumos, adăugă
el…
Şi
e adevărat.
Mi-a plăcut
întotdeauna
deşertul.
Stai pe o dună
de nisip. Nu vezi nimic. Nu auzi nimic. Şi
totuşi ceva străluceşte în această
linişte...
-Ceea
ce înfrumuseţează deşertul, spuse micul
prinţ,
este că
el ascunde undeva o fîntînă…
Am
fost surprins cînd
am înţeles dintr-o dată
această
logică misterioasă a
nisipului. Pe cînd
eram băieţel,
locuiam într-o casă veche, iar legenda
spunea că acolo era ascunsă
o comoară.
Bineînţeles,
nimeni nu a găsit-o,
poate nici nu a căutat-o.
Dar ea făcea
casa ca vrăjită.
Casa mea ascundea un secret în
inima sa…
-Da,
am spus micului prinţ,
fie că
e vorba de casă,
de stele ori de deşert,
ceea ce le face să
fie minunate nu se arată ochiului!
- Sunt
mulţumit,
zise el, că
eşti de acord cu vulpea mea.
Cum micul prinţ
adormi, l-am luat în braţe
şi
mi-am continuat drumul. Eram emoţionat. Mi se părea
că
duc o comoară
fragilă.
Mi se părea
chiar că
nu există
nimic mai fragil pe tot Pămîntul. Privii, la lumina lunii, fruntea lui
palidă,
ochii lui închişi,
şuviţele
de păr
care se mişcau
în
bătaia
vîntului
şi
îmi
spuneam: ceea ce văd aici nu e decît o scoarţă.
Ceea ce e important cu adevărat
nu se vede…
Cum
buzele sale întredeschise
schiţau un zîmbet,
mi-am mai spus: “Ceea ce mă
emoţionează
atît
de tare la micul meu prinţ adormit este credinţa
sa faţă
de o floare, imaginea unui trandafir care luminează
în
el precum flacăra
într-o
lampă,
chiar şi
cînd
doarme…” Şi
îmi
păru
chiar mai fragil după aceste gînduri.
Trebuie să
ai mare grija de o lampă:
o adiere de vînt
o poate stinge…
Şi, tot mergînd aşa,
am dat în
zori de zi peste fîntînă.
-Oamenii, spuse micul prinţ,
se înghesuie
în
trenuri rapide, dar nu mai ştiu
ce caută.
Atunci se agită şi se învîrt în cerc…
Şi
adăugă:
-Asta
nu e trist…
Puţul
pe care îl
căutasem nu semăna
deloc altor puţuri sahariene. De
obicei acestea sunt simple găuri
adînci
în
nisip. Acesta semăna
unei fîntîni
de ţară.
Dar nu era nici un sat
acolo şi eu credeam că
visez.
-E
straniu, i-am
spus micului prinţ,
totul e pregătit:
scripetele, găleata
şi frînghia…
El rîse, atinse frînghia
şi
făcu să joace scripetele. Iar
scripetele scîrţîi
ca o giruetă
veche neatinsă
de mult timp de vînt.
-Auzi, spuse micul prinţ,
noi trezim această
fîntînă
şi
ea cîntă…
N-am
vrut ca el să
facă
un efort:
-Lasă-mă
pe mine, am spus, e prea greu pentru tine.
Încetul
cu încetul, am tras găleata
pînă
la gura fîntînii.
Am sprijinit-o acolo cu oarecare efort. În
urechi îmi
rămăsese
cîntecul
scripetelui şi
în
apa care se mişca încă vedeam soarele tremurînd.
-Mi-e
sete de apa aia, dă-mi să
beau…
Am
înţeles
ce dorea!
Am
ridicat găleata
pînă
la buzele sale. Bău,
cu ochii închişi.
Apa avea în
ea bucuria unei sărbători. Era făcută
din mersul sub stele, din cîntecul
scripetelui, din efortul braţelor
mele. Ea era un cadou
pentru inimă.
Întocmai cum era cînd,
copil fiind, luminiţele
pomului de Crăciun, muzica slujbei
de la miezul noptii, blîndeţea
zîmbetelor, toate acestea creau bucuria cadoului de Crăciun
pe care îl
primeam.
-Oamenii
de la tine, zise micul prinţ,
cultivă cinci mii de
trandafiri în
aceeaşi
grădină... şi
nu găsesc
ceea ce caută...
- Nu
găsesc,
am răspuns...
- Şi
totusi ceea ce caută ar
putea fi găsit într-un
singur trandafir sau într-un
pic de apă...
Şi
micul prinţ
adaugă:
-
Dar ochii sunt orbi. Trebuie să
cauţi
cu sufletul.
Am
băut. Am
respirat adînc. Nisipul are în zorii zilei culoarea mierii. Eram fericit şi
din pricina acestei culori de miere. De ce ar fi trebuit sa fiu trist?
-Trebuie să îţi ţii
promisiunea, îmi
zise încetişor micul prinţ,
care, din nou, se aşezase
în apropierea mea.
-Care promisiune?
-Ştii
tu… botniţa
pentru oaia mea… sunt răspunzător de această
floare!
Am
scos din buzunar schiţele
desenelor mele. Micul prinţ
le zări
şi spuse rîzînd:
-Baobabii
tăi
seamănă un pic cu nişte
verze...
- Oh!
Eu, care eram atît de
mîndru
de baobabi!
-Uită-te
la vulpea ta... urechile ei... seamănă puţin cu niste coarne… şi
sunt prea lungi!
Şi rîse din nou.
- Eşti
nedrept, omuleţule,
eu nu ştiam să desenez altceva decît
şerpi boa închişi
şi deschişi.
- Oh!
Totul va fi în
ordine, spuse el, copiii înţeleg.
Am
schiţat deci o botniţă.
I-am dat-o cu inima strînsă:
-Tu
ai planuri de care eu nu am cunoştinţă…
Dar nu îmi răspunse.
Îmi
spuse doar:
-Ştii...
mîine
se împlineşte
un an de cînd am căzut
pe Pămînt…
Apoi, după un pic de linişte,
mai zise:
-Am
căzut
pe aici, pe aproape…
Şi roşi.
Şi, din nou, fără
să înţeleg
de ce, am simţit o tristeţe ciudată. O întrebare
îmi
trecu prin minte:
-Atunci
nu e deloc întîmplător că acum opt zile cînd
te-am cunoscut te plimbai singur - credeam că fără nici un rost - la mii de kilometri de orice regiune locuită!
Te întorceai
către punctul căderii
tale?
Micul prinţ roşi
din nou. El nu răspundea
niciodată
la întrebări, dar cînd
roşeşti, asta înseamnă
“da”, nu-i aşa?
-Ah!
i-am spus, mi-e frică…
Dar
el îmi
răspunse:
- Tu
trebuie acum să
munceşti.
Trebuie să
te întorci
la avionul tău. Eu te aştept aici. Vino
din nou mîine seară...
Dar eu nu eram liniştit.
Îmi
aminteam de vulpe. Rişti
să
plîngi
un pic dacă te-ai lăsat
domesticit...
Lîngă
fîntînă
se afla ruina unui vechi zid din piatră. Cînd m-am întors a doua zi pe înserat
de la treburile mele, l-am zărit de departe pe micul prinţ
aşezat
pe acea ruină,
cu picioarele atîrnînd. Şi l-am auzit vorbind:
-Nu
îţi
mai aminteşti, deci? spuse el. Nu e chiar aici!
O altă voce îi
răspunse, fără
îndoială, căci
replică:
- Ba
da! Ba da! ziua e exact asta, dar nu e locul…
Mi-am
continuat mersul către zid. Nici
nu vedeam, nici nu auzeam pe nimeni. Totuşi, micul prinţ
vorbi din nou:
- Bineînţeles.
Vei vedea unde va începe urma mea în nisip. Nu ai decît
să
mă
aştepţi
acolo. Voi fi acolo la
noapte...
Eram la douăzeci
de metri de zid şi încă nu vedeam nimic.
Micul prinţ mai zise, după
un moment de tăcere:
-Ai
venin bun? Eşti sigur că
nu mă
vei face să sufăr îndelung?
Eu mă oprii, cu inima strînsă, dar tot nu înţelegeam.
- Acum du-te, spuse el... vreau sa
cobor!
Atunci
mi-am
coborît eu însumi
ochii către
baza zidului şi am sărit!
Era acolo, întors
către
micul prinţ, unul din acei şerpi
galbeni care îţi
iau viaţa
în
treizeci de secunde. Căutîndu-mi pistolul în
buzunar, am grăbit pasul, dar, datorită
zgomotului pe care l-am făcut, şarpele alunecă
uşor
în
nisip, ca un firişor
de apă
care se stinge şi, fără să se grăbească,
dispăru
între
pietre cu un uşor
sunet metalic.
Am
ajuns lîngă
zid tocmai la timp ca să
îl
iau în
braţe
pe prinţul
meu drag, palid ca omătul.
- Ce
mai e şi
istoria asta? Acum
vorbeşti
cu şerpii!
Îi
desfăcui
fularul auriu pe care îl
purta mereu. I-am udat tîmplele
şi
i-am dat să
bea. Iar acum nu mai îndrăzneam
să
îl
întreb
nimic. Mă
privi serios şi
mă luă de gît.
Îi
simţeam
bătînd
inima, precum cea a unei păsări
care moare, împuşcată. Îmi spuse:
- Sunt
mulţumit
că
ai găsit
ceea ce lipsea avionului tău.
Te vei putea intoarce
acasă…
- De
unde ştii
tu?
Veneam special să îl
anunţ
că, împotriva tuturor aşteptărilor, îmi reuşisem
treaba!
El
nu răspunse
nimic la întrebarea
mea, dar adăugă:
- Şi
eu mă
întorc
astăzi
acasă
la mine…
Apoi, cu melancolie:
-E
mult mai departe... e mult mai greu...
Simţeam
prea bine că
se petrecea ceva neobişnuit. Îl
strîngeam
în
braţele
mele ca pe un copil şi
cu toate astea simţeam că aluneca într-un
abis fără
ca eu să
pot face nimic pentru a-l opri…
Avea
o privire serioasă,
pierdută
undeva departe:
- Am
oaia ta. Şi
cuşca
pentru ea. Şi
botniţa…
Surîse cu melancolie.
Am
aşteptat o bucată
de vreme. Simţeam
că îşi revine încetul
cu încetul:
-Omuleţule,
ţi-e
frică…
Îi
fusese frică,
desigur! Dar rîse
calm:
- Îmi
va fi şi
mai frică
diseară…
Din
nou m-am
simţit paralizat de un sentiment al implacabilului. Şi
am înţeles că
nu suportam ideea de a nu mai auzi acest rîs.
Pentru mine asta era ca o fîntînă
în
deşert.
-Omuleţule,
vreau să
te mai aud rîzînd…
Dar el îmi spuse:
- În
noaptea asta se va împlini un an. Steaua mea se va afla exact
deasupra locului unde am căzut anul trecut…
- Omuleţule,
nu-i aşa
că
povestea asta cu şarpele
şi
cu reîntîlnirea
şi
cu steaua nu e decît un vis urît?
Dar
el nu răspunse
la întrebarea
mea. Îmi spuse:
- Ceea
ce este important nu se vede…
- Desigur…
- Este
ca şi
cu floarea. Dacă
iubeşti
o floare care se află
pe o stea, este reconfortant să
priveşti
noaptea cerul. Toate stelele află pe ele flori.
- Bineînţeles...
- Tu
vei privi noaptea stelele. A mea este mult prea
mică
pentru a-ţi
putea arăta
unde este. E mai bine aşa. Pentru tine, steaua mea va fi una dintre
stele. Şi
atunci îţi
va face plăcere
să
le priveşti
pe toate… Ele îţi vor fi toate apropiate. Şi
să
ştii
că
vreau să
îţi
fac un cadou…
Rîse din nou.
- Ah!
Omuleţule,
omuleţule
drag, ce mult îmi
place să-ţi
aud rîsul!
- Exact
ăsta
va fi cadoul meu… va fi ca şi
apa…
- Ce
vrei să
spui?
- Oamenii
au stele care nu înseamnă
acelaşi
lucru pentru toti. Pentru unii, care călătoresc, stelele sunt călăuze.
Pentru alţii
nu sunt altceva decat nişte
luminiţe. Pentru alţii
care sunt savanţi ele reprezintă
nişte probleme. Pentru omul de afaceri ele erau ca aurul. Dar toate aceste
stele sunt lipsite de glas. Tu vei avea stele cum nimeni altcineva nu
are...
- Ce
vrei să
spui?
- Cînd
vei privi cerul, noaptea, pentru că
eu voi locui pe una din ele, pentru că
eu voi rîde
acolo, atunci pentru tine va fi ca şi
cum toate stelele ar rîde.
Tu vei avea stele care vor şti
să rîdă!
Şi rîse din nou.
- Şi cînd
te vei fi împăcat (căci întotdeauna
sfîrşeşti prin a te împăca) vei fi mulţumit
ca m-ai cunoscut. Tu vei fi prietenul meu pentru totdeauna. Vei
avea chef să rîzi cu mine. Şi
vei deschide uneori fereastra, aşa,
pentru plăcerea
ta… Iar prietenii tăi vor fi foarte surprinşi
văzîndu-te
rîzînd
către
cer. Atunci le vei
spune: “Da, stelele mă
fac întotdeauna
să rîd!” Şi
ei te vor crede nebun. Din cauza mea...
Şi rîse din nou.
-Va
fi ca şi
cum ţi-aş fi dat eu, în
locul stelelor, o mulţime
de zurgălăi
care ar şti să rîdă…
Şi rîse iarăşi.
Apoi redeveni serios:
- În
noaptea asta… ştii… te rog, nu
veni.
- Nu
te voi părăsi.
- Voi
arăta
ca şi
cum mi-ar fi rău...
va fi ca şi
cum aş muri un pic. Asta este. Nu veni să vezi asta, nu îţi
face bine…
- Nu
te voi părăsi.
Dar
el îşi
făcea
griji.
- Îţi
spun asta… şi din cauza şarpelui.
Nu aş
vrea să te muşte… Şerpii
sunt răi.
Pot muşca
doar aşa
din plăcere…
- Nu
te voi părăsi.
Dar
ceva îl
linişti:
- E
drept că
nu au venin pentru o a doua muşcătură…
În
noaptea aceea nu l-am văzut
plecînd.
Se strecurase fără nici un zgomot. Cînd
am reuşit să
îl
ajung, am văzut că
avea un mers hotărît, cu un pas rapid. Îmi
zise doar atît:
- Ah!
Tu eşti
aici…
Şi mă luă
de mînă, suferind pentru
mine:
- Nu
ai făcut
bine. Vei suferi. Voi părea
că
voi fi mort, dar nu va fi aşa...
Eu
tăceam.
- Va
fi ca o veche carcasă abandonată.
Asta nu e ceva
trist…
Eu
tăceam.
El
se descurajă
un pic. Dar făcu
încă
un efort:
- Ştii,
va fi fermecător. Şi eu voi privi stelele. Toate stelele vor avea puţuri
cu scripeţi
ruginiţi.
Toate stelele îmi
vor da să
beau…
Eu tăceam.
-Va
fi aşa
de amuzant! Tu vei avea cinci sute de milioane de zurgălăi,
eu voi avea cinci sute de milioane de fîntîni...
Tăcu şi
el, căci plîngea...
-E
aici. Lasă-mă să mai merg un pic
singur.
Şi
se aşeză, căci
îi
era frică.
Mai
spuse:
- Ştii…
floarea mea… sunt responsabil de ea! E
atît
de neputincioasă
şi
atît
de naivă.
Nu are decît patru spini pentru a
se apăra
împotriva întregii
lumi...
Mă aşezai, căci
nu mai puteam sta ridicat. El spuse:
-Gata…
Asta-i tot…
Mai
ezită puţin,
apoi se ridică.
Făcu
un pas. Eu nu mă
puteam clinti din loc.
Nu fu nimic altceva decît
o strălucire
gălbuie
în
apropierea gleznei sale. Rămase
o clipă
nemişcat.
Nu ţipă.
Căzu
încet, aşa
cum cade un copac doborît.
Nici măcar
nu făcu
zgomot, din cauza nisipului.
Acum se
împlinesc şase
ani de atunci… Nu am povestit încă
nimănui
lucrurile astea. Tovarăşii mei care m-au revăzut
au fost foarte bucuroşi
că
eram în
viaţă.
Eram trist, dar le spuneam: e din cauza oboselii…
Acum
m-am mai împăcat
puţin.
Vreau să
spun… nu chiar de tot. Dar sunt sigur că
el s-a întors
pe planeta lui, căci în zorii zilei nu i-am găsit
trupul. Nu era un corp
chiar aşa
de greu… Şi
îmi
place să
ascult noaptea stelele. E ca şi cum cinci mii de
zurgălăi...
Dar
iată
că
am uitat ceva foarte important. Am uitat să îi pun cureluşă
de piele botniţei
pe care am desenat-o pentru micul prinţ! Nu va putea niciodată
să
o pună
oii. Atunci stau şi
mă
întreb:
“Ce s-a întîmplat pe planeta lui? Poate că
oaia a mîncat
floarea…”
Uneori
îmi
zic: “Bineînţeles
că
nu! Micul prinţ îşi pune în
fiecare seară
floarea sub globul de sticlă
şi
are bine grijă de oaia lui…” Atunci sunt fericit. Şi
toate stelele rîd
încetişor.
Alteori,
însă,
îmi
zic: “E neatent o dată
şi
ajunge, s-a terminat! A uitat într-o
seară
să
pună
globul de sticlă
sau oaia a ieşit într-o noapte pîs-pîs,
fără
zgomot…” Atunci cîntecul zurgălăilor
se preschimbă
în lacrimi!…
E
o mare taină
aici. Pentru voi, cei care îl
iubiţi
pe micul prinţ, ca şi pentru mine, nimic în
tot universul nu mai e la fel ca înainte
dacă
undeva, nu ştim
precis unde, o oaie a mîncat un trandafir…
Priviţi
cerul. Întrebaţi-vă:
oaia a mîncat sau nu floarea? Şi
veţi
vedea cum totul se schimbă…
Dar nici un om mare nu va înţelege vreodată
că asta are atîta
importanţă!
Acesta este pentru mine cel mai frumos şi
cel mai trist peisaj din lume. Este acelaşi
peisaj ca în
pagina precedentă,
dar l-am mai desenat o dată
ca să vi-l arăt mai bine. Aici
a apărut
şi
apoi a dispărut
micul prinţ pe Pămînt.
Priviţi
atent acest peisaj, ca să
fiţi
siguri că
îl
puteţi
recunoaşte
dacă
veţi
călători
vreodată
în
Africa, în
deşert.
Iar dacă
vi se întamplă
să
treceţi
pe acolo, vă
rog să
nu vă
grăbiţi,
aşteptaţi
un pic exact sub stea! Dacă
atunci vine la voi un copil, dacă
rîde,
dacă
are plete de aur, dacă nu răspunde
la întrebări,
veţi
ghici prea bine cine este. Atunci fiţi drăguţi! Nu mă
lăsaţi
să
fiu trist: scrieţi-mi
repede că
s-a întors…
Verze pro tisk- Přidat komentář
- 170390x přečteno
Zaslat e-mailem
